Clasificarea virtutiilor omului | crestin ortodox

Ca forma de manifestare a omului renascut in Hristos, si plasat intr-un proces de asemanare cu el, virtutea este una. Din punct de vedere al raporturile multiple si variate, cu viata concreta, ea poate sa se caracterizeze in diverse forme, putandu-se vorbi, de mai multe virtuti.

Filosofii antici au impartit in mod diferit virtutile:

- Dupa Socrate: virtutea cea mai inalta este sofia, care este cunoasterea generala a binelui, cuprinzand toate celelalte virtuti, dupa cum genul cuprinde speciile. Din aceasta decurg celelalte virtuti (evsedia - evlavia fata de zei; comportamentul corect fata de semeni; andria - barbatia, sau curajul in fata primejdiilor; enkrateia - cumpatarea, retinerea in fata placerilor senzuale, disciplinarea placerilor sexuale).

- Dupa Platon este asemanarea cu Dumnezeu. Aceasta virtute este impartita in functie de conceptia tripartita a lui Platon (nous, psyche si soma), prin urmare intelepciunea, corespunde mintii sau nousului, sofia, dar si fronisis (intelepciune practica). Apoi urmeaza andria, o vartute care trebuia sa fie pandantul formelor de manifestare a lui psyche (vartute care opera asupra sufletului), apoi vorbea de sofrosini, sau temperanta, gandita drept - virtutea trupului. A patra vartute, dikeosini, dreptatea, este cea care armoniza pe celelalte. Pentru Socrate aceasta era sofia, pentru Platon iata ca este dikeosinii.
Iata ca celelalte virtuti sunt gandite la Platon raportate la virtutea dreptatii: justetea simturilor, dreptatea inimii

Aristotel: intelepciunea, intelegerea, prudenta (cumpatatea), pentru ca pastreaza raportul just al ratiunii umane, cu ea insasi, si fata de pornirile sufletesti interioare. In egala masura exista si virtutile etice, ce constituiau calea de mijloc intre extremele ce se constituiau ca extreme sau ca lipsuri. Pentru el toate virtutile erau forme de manifestare al binelui.

Crestinismul vine cu importanta corecturile de rigoare, incat acestea sunt impartite in doua mari categorii: virtuti teologale (credinta, nadejdea si dragostea), prin care se reglementeaza raporturile omului cu Dumnezeu si cele cardinale (intelepciunea, dreptatea, cumpatarea, barbatia), care reglementeaza raporturile noastre cu lumea creata si mai ales cu semenii nostrii.

Ca si virtutile teologale cele cardinale sunt izvoare ale altor virtuti.

Gradele virtutilor sunt date de urmatoarele aspecte:
- Intentia omului care se poate extinde asupra intregii legi morale sau asupra unei parti a ei (Mt 5, 19, Iacob 2,20). Din acest punct de vedere, cu privire la extinderea obligatiei fata de legea intreaga, sau anumite parti ale ei, exista virtuti obligatorii, poruncite si cele neporuncite (sfaturile evanghelice)
- Motivele care stau la baza virtutii. Cu cat la baza unei virtuti se gaseste o motivatie mai inalta, cu atat gradul acesteia este mai mare. In aceasta consta deosebirea dintre virtutile naturale si virtutile crestine
- Raportul dinte virtute si scopul ultim al crestinilor. Virtutea este cu atat mai mare, cu cat scopul propus est mai inalta (LC 21,1-5). Astfel, putem vorbi de virtutile sociale, dar si de cele exceptionale, de cele obisnuite, dar si de cel eroice.
- Statornicia vointei in implinirea legii morale, ca expresie a vointei lui Dumnezeu (2 Cor 9,7). Din aceasta rezulta definirea graduala a virtutilor, raportata la ceea ce noi intelegem prin deplin, sau prin partial.

PS: A nu se folosi expresia "virtuti teologice"; vezi termenul "TEOLOGAL".


Pentru a vizualiza continutul integral, va rugam introduceti codul din iamgine in casuta de mai jos si apasati butonul "VREAU SA CITESC MAI MULT!"