Cărţi spirituale

PRECIZÄ‚RI TERMINOLOGICE
Pentru o mai bună viziune asupra cărţilor apocrife, asupra istoriei alcătuirii şi a studiului lor si, mai ales, asupra importanţei lor pentru teologia creştină actuala credem că este necesar să începem acest studiu cu câteva precizări de natură terminologică.
Termenul "apocrif este de origine greacă şi are înţelesul de "ascuns" sau de "secret", iar "apocrife" reprezintă pluralul neutru al acestui adjectiv şi are inţelesul de "ascunse". Deci, prin "cărţi apocrife" se inţeleg acele scrieri care cuprind lucruri ascunse, secrete, neînţelese.
Cărţile apocrife ale Vechiului Testament se constituie din scrierile aparţinând literaturii iudaice din perioada cuprinsă între secolul II i.Hr. şi secolul I d.Hr., scrieri cu o tematică strâns legată de cea vetero-testamentară şi care nu pot fi incluse într-un "corpus" determinat şi nici nu pot fi atribuite unui autor cunoscut (*2. O importanţă aparte a acestor scrieri o constituie şi faptul că au fost redactate în acelaşi context istoric, religios şi literar ca şi scrierile Noului Testament, de unde şi denumirea de
"literatura inter-testamentară". Terminologia adoptată în acest sens de ortodocşi, catolici şi protestanţi diferă, şi din această
cauză întâlnim expresia de "cărţi apocrife ale Vechiului Testament" exprimând realităţi diverse, în funcţie de scrierile acceptate in canonul biblic al Vechiului Testament. Astfel, referindu-se la scrierile Vechiului Testament, autorii protestanţi folosesc expresia "cărţi apocrife ale Vechiului Testament" pentru a determina acele cărţi pe care autorii catolici le numesc "deuterocanonice", în timp ce autorii catolici folosesc expresia "cărţi apocrife ale Vechiului Testament" pentru acele cărţi pe care protestanţii le numesc "pseudo-epigrafe".
Problema care stă la baza acestei utilizări diferite a termenului de "cărţi apocrife" este constituită de faptul că în cele trei mari confesiuni creştine, canonul Vechiului Testament este perceput diferit. În Biserica Ortodoxă canonul biblic al Vechiului Testament include 39 de cărţi canonice, iar celelalte cărţi sunt numite anaghinoskomena, în afara acestora exista alte cărţi, care nu au fost incluse în canon şi care au fost numite "apocrife".
În Biserica Romano-Catolică canonul cuprinde 46 de cărţi, dintre care 39 sunt numite

(*2
Ibidem.

protocanonice, iar ultimele 7 deuterocanonice; iar in afara acestui canon găsim situate cărţile apocrife ale Vechiului Testament. Biserica Protestantă recunoaşte ca fiind canonice doar 39 de cărţi; iar pe cele necanonice le numeşte apocrife; iar apocrifele recunoscute de ortodocsi şi catolici le numeşte "pseudoepigrafe" (*3. Cuvântul "pseudo-epigraf semnifică din punct de vedere literar o scriere de origine iudaică, cu autori falşi (autorul căruia îi este atribuită lucrarea nu este de fapt cel care o scrie), redactată in perioada dintre anii 250 i.Hr. si 200 d.Hr., iar trăsătura comună a tuturor acestora este siguranţa cu care
se aşteaptă venirea unui Mesia ce va judeca lumea, pedepsind pe toţi aceia care au făcut să sufere poporul sfânt, adică Israel.
Din punct de vedere etimologic, prin expresia de "cărti pseudo-epigrafice" se definesc toate acele scrieri ce au fost redactate de anumiti autori, care, din diverse motive, atribuiau respectiva carte unui personaj biblic celebru. Că respectiva expresie nu este cea mai potrivită pentru a desemna această categorie de scrieri reiese şi din faptul că nu toate aceste cărţi sunt atribuite unor personaje biblice, ci unele, ca spre exemplu Liber Antiquitatum biblicarum sau Vitae Prophetarum, rămân anonime.
Referitor la prezenţa cărţilor apocrife în canonul vetero-testamentar iudaic putem spune că Talmudul include doar 39 de cărţi canonice (*4, iar toate celelalte cărţi le include sub denumirea de Sefarim Hizonim (cărţi externe) în interiorul iudaismului nu este făcută nici o diferenţă între cărţi apocrife si cărţi pseudo-epigrafe, ci doar între cărţi sfinte şi cărţi externe. De aceea, in limbajul
teologic iudaic actual prin expresia de "cărţi apocrife ale Vechiului Testament" este definită "in mod tradiţional, o colecţie de surse iudaice incluse in Bibliile catolice şi ortodoxe, dar nu şi in cele evreieşti şi protestante".
Perioada în care au apărut aceste apocrife ale Vechiului Testament este cuprinsă, din punct de vedere cronologic, între anii 300 i.Hr. şi 100 d.Hr., şi, după cum am mai spus, aceasta perioadă a fost numită în mod curent "literatură intertestamentară", pentru că aceste scrieri au fost redactate în perioada dintre cele două Testamente: Vechiul şi Noul Testament. În iudaism, atunci când se face referire la această perioadă, nu se foloseşte această expresie, deja consacrată în limbajul biblic, ci
preferă să numească această perioadă ca "literatură iudaică dintre Biblie si Mishna" (*5. În creştinism aceste scrieri vor fi identificate în mod oficial (ca fiind în afara canonului) în secolul al IV-lea , iar criteriul dupa care aceste scrieri erau distinse cuprindea trei reguli simple:
1. nu erau recunoscute de Biserica ca fiind cărţi sfinte;
2. erau redactate sau folosite de eretici;
3. erau posterioare scrierilor canonice; (*6

(*3
Raymond E. Brown, S.S.Joseph A Fitzmayer, S.J. Roland E. Murphy, O. Carm, Introducere şi comentariu la
Sfânta Scriptură, vol I., Traducere în limba română P. Dumitru Groşan, Editura Galaxia Gutemberg, 2005, p. 97
(*4
Michael E. Stone, The Apocripha and Pseudoepigrapha, preluat după http://www.jewishvirtuallibrary.
org/jsource/Judaism/apocrypha.html.
(*5
Black, Matthew in consultation with James C. VanderKam, op.cit.
(*6
Emilian Corniţescu, Vechiul Testament, Curs pentru Facultăţile de Teologie Ortodoxă, curs dactilografiat,
p.112

Însa chiar dacă, din punct de vedere teologic, aceste scrieri constituiau o categorie foarte clară, totuşi ele nu constituiau o colecţie stabilă sau determinată, ci numărul acestora era unul fluctuant.
Avându-se în vedere atât faptul că terminologia folosită pentru identificarea acestor cărţi nu este una comună şi provoacă de multe ori confuzii sau ambiguităţi, cât şi faptul că nu există un "canon" sau o "colecţie" fixă care să limiteze numărul acestor cărţi, s-a încercat să se găsească un criteriu general valabil, prin care să se poată identifica cu uşurinţă toate acele cărţi ce pot fi incluse în această categorie a cărţilor apocrife. Unul dintre cei mai buni specialişti în domeniu, James H. Charlesworth, a formulat un sistem de cinci criterii, pe care orice carte trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi inclusă în această categorie a cărţilor apocrife ale Vechiului Testament.

Aceste criterii sunt urmatoarele:
a. scrierea trebuie să fie în totalitate de origine iudaică sau crestin-iudaică;
b. scrierea trebuie să fi fost redactată în perioada cuprinsă între anii 200 i.Hr. şi 200 d.Hr.;
c. scrierea trebuie să se considere ca fiind inspirată;
d. scrierea trebuie să facă referinţă, în forma ei sau în fond, la Vechiul Testament;
e. scrierea trebuie să fi fost pusă sub autoritatea unui personaj biblic din Vechiul Tesament,
care este fie naratorul, fie chiar autorul (*7;

De-a lungul timpului, în cadrul teologiei biblice apusene, termenul de "apocrif "a fost aplicat acelor scrieri ebraice şi protestante care au oarecare similitudini cu cărţile canonice, dar care nu au fost admise în canon, protestanţii le-au numit pseudo-epigrafe, dând numele de apocrife cărţilor deuterocanonice ale Vechiul Testament" (*8. Pentru teologia protestantă, cărţile apocrife ale Vechiului Testament sunt reprezentate de acele cărţi ce în mod curent, în teologia biblică romano-catolică, sunt numite cărţi deuterocanonice, şi sunt: "Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei Cartea inţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), Cartea lui Baruh, 1 si 2 Macabei, 3 si 4 Ezdra, Rugaciunea lui Manase si Epistola lui Ieremia (*9.

Chiar dacă nici până acum nu s-a găsit "o definiţie precisă şi stabilă pentru cărţile apocrife", am putea totuşi afirma, ca o concluzie, că, astăzi, prin expresia de "cărţi apocrife ale Vechiului Testament" sunt definite acele scrieri alcatuite între secolele II i.Hr. şi I d.Hr., de autori rămaşi necunoscuţi, care, pentru a căpăta autoritate, au fost atribuite sau au fost puse în strânsă legatură cu personaje biblice vetero-testamentare, şi care nu s-au păstrat în limba ebraică sau aramaică, ci în diferite traduceri în limbile greacă, etiopiană, coptă, armeană şi slavă. Pentru a indica aceste cărţiteologia ortodoxă şi cea romano-catolică foloseşte termenul de "cărţi apocrife", cea protestantă preferă termenul de "pseudo-epigrafe", iar evreii le identifică ca fiind "cărţi externe" (*10.

(*7
Ibidem, p.115.
(*8
Michael E. Stone, op.cit.
(*9
Black, Matthew in consultation with James C. VanderKam, op.cit.
(*10
Michael E. Stone, op.cit.

Din cele prezentate până aici putem întelege cu uşurinţă că astăzi cele două expresii de "cărţi apocrife" şi respectiv "cărţi pseudo-epigrafe" sunt sinonime. Însă, în studiul de faţă am preferat, pentru identificarea acestor cărţi, termenul de "cărţi apocrife" ale Vechiului Testament, pentru că acesta este un termen deja consacrat cu acest înteles în teologia biblică ortodoxă şi pentru că, în comparaţie cu termenul de "pseudo-epigrafe", credem că exprimă mult mai bine natura acestor cărţi.



IMPORTANŢA STUDIULUI APOCRIFELOR VECHIULUI TESTAMENT
Prima mărturie legislativă referitoare la canonul cărţilor Vechiului Testament o găsim în canoanele 59 şi 60 ale Sinodului de la Laodiceea, unde se fixeaza lista - canonul "“ cărţilor din Vechiul Testament ce pot fi citite in Biserică (primul canon care vorbeste despre lista cărţilor Vechiului Testament este canonul 85 apostolic, folosindu-se prima oară termenul de carte "canonica" (canonul 59), iar apoi se dă şi lista acestor cărţi (canonul 60). Începând chiar cu secolul al IV-lea apar diverşi indici cu liste ale cărţilor apocrife care sunt puse în relaţie cu liste de cărţi canonice, inspirate. Între acestea putem menţiona Decretum Gelasianum (sec. VI), Questiones et Responsiones ale lui Atanasio Sinaita (sec. VII) si Sticometria lui Nichifor din Constantinopol (sec. IX) (*11.

O atenţie deosebită asupra cărţilor apocrife a început să fie acordată în perioada Renaşterii, cînd a început să se dezvolte interesul pentru editarea textelor biblice. În secolul al XVI-lea, Erasmus de Rotterdam arată un interes mărit pentru cartea IV Macabei, scoţând la iveala o editie a textului grec al acestei scrieri în anul 1524, iar în anul 1526 va fi publicată o alta ediţie a acestui text de către Cephalaeus, ediţie ce va fi cosiderată ca ediţie princeps a acestui text.
Interesant de menţionat este opinia lui Martin Luther in această privinţă, căci chiar el este cel ce avea un deosebit respect pentru cartea Rugăciunea lui Manase, considerată chiar de el apocrifă, dar pe care a tradus-o în limba germană şi pe care a utilizat-o în polemica sa cu Braunschweig, propunându-i acestuia să se convertească şi să-L implore pe Dumnezeu "cu cuvinte similare celor din Rugăciunea lui Manase".
Însa prima colecţie de texte apocrife ale Vechiului Testament - ce se vroia a fi completă - va fi editată abia în anii 1722-1723 de către Johann Albert Fabricius şi conţinea texte greceşti şi latine. O precizare importantă referitoare la această primă colecţie a apocrifelor este aceea, că autorul ei, deşi este primul care foloseşte termenul de "pseudo-epigrafe" pentru a desemna scrierile apocrife ale Vechiului Testament, nu este el cel care a inventat acest termen, ci el doar a preluat acest termen din
limbajul scriitorilor eclezistici de la Reformă. O alta precizare la fel de importanta este aceea că această colecţie nu reprezintă o colecţie completă, deoarece în acea perioadă nu ajunseseră în Europa opere importante pentru literatura apocrifă vetero-testamentară ca versiunea etiopiană a cărţii lui Enoh,

(*11
Black, Matthew in consultation with James C. VanderKam, op.cit.

adusă în Europa de MJ. Vruce în 1773 şi tradusă în engleză abia în 1821 de R. Laurence.În cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea studiul apocrifelor ia avânt, acum fiind epoca noilor descoperiri şi a numeroase studii. Astfel în această perioadă A.M. Ceriani a descoperit în Biblioteca Ambrosiana din Milano un manuscris siriac al cărţii lui Baruh, ce va fi publicat în colecţia
sa "Monumenta sacra et profana". Tot acum apare un foarte bun şi complet dicţionar al apocrifelor şi diferite ediţii şi studii asupra acestor scrieri. Toată această perioadă a culminat cu cele doua ediţii complete ale textelor apocrifelor în limba engleză şi în limba germană.
O problemă ce a aparut imediat după publicarea acestor două ediţii a apocrifelor (engleză şi germană) a fost cea a numărului de cărţi apocrife, căci în ediţia germană găsim 13 cărţi, iar în cea engleză 17 cărţi; astfel, în ediţia în limba engleză, R.H. Charles prezintă toate cărţile publicate de E. Kautzsch în cele două volume ale sale din 1900, adăugând însă încă patru cărţi noi, şi anume: 2 Enoh, Ahikar, Pirke Aboth (Cuvintele Părinţilor) şi un fragment dintr-o scriere zadokită (*12. În total, în ediţia
lui R. H. Charles, sunt 52 de cărţi plus un apendice de 13 scrieri iudaice astăzi pierdute, dar citate în cele mai vechi izvoare iudaice. Tot R.H. Charles este cel care, distingând în iudaism două curente diferite, şi anume iudaismul alexandrin şi iudaismul palestinian, a făcut pentru prima oară o împărţire a apocrifelor în funcţie de provenienţa lor, identificând astfel două categorii: cele de origine palestiniană şi cele de origine greacă. Toate aceste cărţi nu se constituie însa într-un "canon" al apocrifelor, ci ele
reprezintă doar o colecţie modernă de scrieri iudaice şi creştine, care au fost redactate într-o perioadă cuprinsă între 200 i.Hr. şi 100 d.Hr., şi care din diferite motive nu au fost acceptate în canonul biblic al Vechiului Testament.
După o adevărată criză în perioada cuprinsă între 1914 şi 1945, în care studiile asupra scrierilor apocrife cunosc un adevarat "hiatus", un nou avânt sau, mai bine zis, o renaştere a acestora, va avea loc în anii din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, impuls datorat apariţiei de numeroase scrieri şi studii de specialitate, şi in mod special descoperirii manuscriselor de la Qumran.
Începând cu anii "80 apar noi ediţii ale Bibliei cu cărţile apocrife sau doar ale apocrifelor în diferite limbi, dintre care cea mai bună şi mai completă este cea in limba engleză J.H. Charlesworth, The Old Testament Pseudpigrapha. În afara acestor ediţii ale textelor apocrife în toată această perioadă s-au publicat foarte multe studii şi articole, au apărut colecţii specializate în studiul apocrifelor şi s-au ţinut diferite congrese şi simpozioane, toate evidenţiind atât interesul teologilor pentru cunoaşterea acestor texte, cât şi importanţa lor în studiul teologiei biblice actuale. Interesul sporit pentru aceste scrieri a făcut ca în anul 1990 să fie fondată revista Apocrypha de către Jean-Claude Picard, ca revistă internaţională a literaturii apocrife; astăzi această revistă apare sub conducerea lui Jean-Daniel Dubois, fiind publicată cu concursul ştiinţific al asocaţiei "Association pour l"etude de la litterature apocryphe chretienne" (A.E.L.A.C.) şi a societăţii "Societe pour l"etude de la literature apocryphe chretienne"

(*12
Black, Matthew in consultation with James C. VanderKam, op.cit.8
(S.E.L.A.C.).


După toate aceste precizări introductive, de natura terminologică şi istorică, mă voi opri asupra modului în care acestea au fost grupate, evidenţiind criteriile folosite. Privitor la o clasificare a acestor scrieri observăm că ele au fost împărţite după diverse criterii.
I- o primă metodă este istorică, care urmând ordinea succesiunii istorice a cărţilor biblice,
prezintă aceste cărţi începând cu Mica Geneza şi termină cu Cărţile Sibilinelor;
II- altă metodă este cea literară, care grupează aceste cărţi în şase clase după genurile literare folosite în respectiva scriere.
III- În Studiul Vechiului Testament (manualul pentru facultăţile de teologie) ele sunt clasificate în
- apocrife de origine iudaică şi
- apocrife de origine crestină;
cele de origine iudaică fiind divizate în:
- cărţi cu conţinut profetic,
- cu conţinut istoric,
- cu conţinut poetic şi în
- cărţi scrise cu tendinţa şi lipsite de orice suport real sau istoric.

IV- văzute atât din punct de vedere al genului literar folosit, cât şi al motivului scrierii, apocrifele au fost grupate în cinci tipuri diferite (*13, şi anume:
1. literatura apocaliptică;
2. testamentele (în aceste scrieri putem identifica cu uşurinţă şi pasaje apocaliptice);
3. Istorii biblice şi legende;
4. literatura filosofică şi sapientială;
5. rugăciuni, ode şi psalmi.

Din cele prezentate putem observa că niciuna dintre clasificări nu posedă un principiu de diferenţiere elocvent, care să ducă la o separare clară între anumite grupuri de scrieri, ci de cele mai multe ori în apocrife nu se regăseşte doar un singur gen literar (se intâlnesc împreună elemente eshatologice şi parenetice alături de relatări pseudo-istorice, de imnuri sau de rugăciuni), o singură
temă, ci în ele toate acestea se întrepătrund, născându-se astfel un nou gen literar, o nouă literatură, care apoi a fost numită "literatura apocrifă".

Cu toate că termenul de "literatură intertestamentară" nu a fost încă definit într-o maniera foarte clară, prin "scrieri intertestamentare" se înteleg toate acele scrieri iudaice redactate în perioada dintre Vechiul Testament iudaic şi Noul Testament grec. O primă clasificare a acestor scrieri a fost făcută de J.H. Charlesworth (*14, care, deşi atrage atenţia asupra imposibilităţii unei distincţii clare între aceste scrieri, propune trei grupuri de scrieri:

1. apocrifele Vechiului Testament;
2. pseudo-epigrafele Vechiului Testament;
3. manuscrisele de la Marea Moartă.

Avându-se în vedere că nu există doi codici antici şi nici măcar două colecţii moderne care să prezinte acelaşi "codex" al apocrifelor, adică acelaşi număr de scrieri apocrife, şi nici nu a fost definitivat procesul de catalogare a tuturor acestor scrieri după vreun sistem sau metodă de clasificare, vom expune în cele ce urmează o lista cu cele mai cunoscute şi mai importante scrieri apocrife. De aceea, în cele ce urmează nu voi prezenta aceste cărţi în funcţie de vreo clasificare, ci doar le voi

(*13
Black, Matthew in consultation with James C. VanderKam, op.cit.
(*14
Michael E. Stone, op.cit.9

enumera, respectând totuşi criteriul cronologic. Iată care sunt cele mai cunoscute cărţi apocrife,
considerate totodată ca fiind cele mai importante:

1. Mica Geneză (Cartea Jubileelor),
2. Cartea lui Adam,
3. Cartea lui Enoh,
4. Cartea lui Avraam,
5. Testamentul celor 12 patriarhi,
6. Iosif si Asenet,
7. Înălţarea lui Moise,
8. Ianes si Mambres,
9. Testamentul lui Iov,
10. Legendele lui Solomon,
11. Odele lui Solomon,
12. Psalmii lui Solomon,
13. Martiriul lui Isaia,
14. Apocalipsa lui Baruh,
15. Cartea IV Ezdra,
16. Cartea IV Macabei,
17. Scrisoarea lui Aristeia,
18. Cărţile Sibilinelor.

Această multitudine de scrieri din această perioadă demonstrează că in acel timp iudaismul era o religie complexă, "o comunitate diversă, cuprinzând multe grupuri religioase, ce nu aparţineau la un partid (grup) precis, ci erau ţinute împreuna de un principiu superior, adică de devoţiunea pentru Legea lui Dumnezeu revelată în Scripturi şi în legile părinţilor" (*15.
Dar asta nu înseamnă că aceste scrieri pot fi considerate, în contrast cu scrierile canonice, ca o literatură iudaică de mâna a doua, cu o importanţă secundară sau chiar neglijabilă, ci apocrifele şi pseudo-epigrafele, împreună cu scrierile comunităţii de la Qumran, se constituie ca "o mărturie clară şi evidentă a bogaţiei şi a creativităţii intelectuale iudaice".


Pentru a vizualiza continutul integral, va rugam introduceti codul din iamgine in casuta de mai jos si apasati butonul "VREAU SA CITESC MAI MULT!"




[ Vezi avantajele ]